Odihnă Obositoare

Picături moi de apă se scurgeau pe scoarța cocoșată a unui stejar bătrân. Se gârbovise la începutul vieții, pe când păduricea nu avea decât trei ani în spinare – îl îndoisera vânturile și își pierduse voința de a se îndrepta. Gingașă, ploaia aluneca șerpuind pe trunchi și se oprea să se odihnească peste conurile lipicioase ale bureților călugărești. De capul lor, ciupercuțele colonizaseră întregul petic de iarbă de la poalele stejarului. Îngrămădite una într-alta, se închinau spre apus, ca babele duminica, în fața altarului. Unele, mai îmbătrânite de vreme, se dezumflaseră în pete spălăcite, devenite aproape nămolul de sub ele.

Iarna se strecură pe nesimțite, iar ele, ca toate babele bolnăvicioase, cu dureri reumatice, se veștejeau în dureri. Păduricea, odată plină păunește de o mândrie crudă, impunătoare, slăbise și pierduse din farmecul verilor uitate. Ca o mamă sfântă, cu vorba dulce, mâna caldă, copiii mari și munca roditoare, stejarul, obosit de crunta obligație de a CREȘTE, era de-a dreptul pregătit de hibernare. Frigul îi adormise oasele, pleoapele grele și plămânii astmatici. Respira cu greu, în pace, sub vraja cântecului de leagăn al ploii târzii de toamnă.

_„Ce odihnă obositoare este iarna...”_, suspină seva încremenită.